Dacă vânturile ne sunt potrivnice
Există momente în care viața pare a conspira împotriva noastră. Ne trezim aruncați în mijlocul unei furtuni, cu planurile răvășite, speranțele clătinate și direcția pierdută. Ne întrebăm, atunci, cu voce slabă și suflet greu: De ce acum? De ce mie? Vânturile ne sunt potrivnice, spunem. Dar poate că întrebarea reală nu este de ce bate vântul, ci ce alegem să facem când începe să sufle.
Perspectivă în echilibru
Într-o lume ideală, vânturile ar fi mereu blânde, iar cerul senin. Când se ivește, absența certitudinii ne învață despre forță. Adevărata măsură a unui om nu se vede atunci când soarele strălucește, ci atunci când întunericul se lasă peste drum și când totul pare pierdut. Vântul nu întreabă dacă suntem pregătiți. Doar bate. Iar noi putem astfel să alegem: ne frângem sau ne înclinăm?
Prea des vrem să controlăm totul – direcția, timpul, oamenii, viața. Dar sunt momente în care singura opțiune înțeleaptă este acceptarea. Adică? Nu resemnarea pasivă, ci recunoașterea lucidă a faptului că nu totul ne stă în putere. De exemplu, un stejar rigid se poate rupe într-o furtună, dar o salcie, care se apleacă, supraviețuiește. Să ne învățăm, așadar, să ne modelăm sub forța vântului, nu să ne împotrivim lui cu îndârjire oarbă.
O analiză obiectivă
Totuși, acceptarea nu este suficientă fără o schimbare de perspectivă. Căci ce pare la început o pierdere, poate fi – cu ochii potriviți – un pas spre eliberare. O relație care se destramă, un drum care se închide, o înfrângere neașteptată – toate pot deschide porți spre ceva mai real. Poate că vântul care ne îndepărtează de ceea ce credeam că vrem, ne duce, de fapt, mai aproape de ceea ce avem cu adevărat nevoie. Nu toate rupturile sunt rele. Unele sunt necesare, iar altele ne provoacă.
Importanța unei colaborări
Și totuși, nu trebuie să uităm: oricât de mare ar fi furtuna, nimeni nu ar trebui să o înfrunte singur. În momentele de cumpănă, instinctul ne împinge uneori să ne retragem, să ne închidem, să suferim în tăcere. Dar poate că tocmai atunci e nevoie să vorbim, să cerem, să fim împreună. Pe mare, în vremuri grele, corăbiile se leagă între ele ca să nu se răstoarne. Așa e și cu oamenii. În vremuri potrivnice, nu curajul solitar ne salvează, ci solidaritatea discretă, adesea tăcută, dar profundă.
Nu e slăbiciune să te sprijini de altul. E semn de înțelepciune. Puterea nu înseamnă a nu cădea niciodată, ci a ști să ceri o mână când te afli la pământ. Și poate că, în jurul nostru, sunt și alții care au nevoie de acea mână. Nu trebuie să avem toate răspunsurile, dar e suficient, uneori, să rămânem aproape. O prezență calmă poate fi ancora de care cineva are disperată nevoie. Un gest mic, un cuvânt cald, un simplu „Sunt aici” – toate pot face diferența între naufragiu și salvare.
Câteva concluzii:
Așadar, dacă vânturile ne sunt potrivnice, să nu ne grăbim să lansăm acuzații în sus. Să ne uităm spre ceilalți, să ne regăsim pe noi. Poate că nu e despre a merge înainte cu orice preț, ci despre a învăța să navigăm diferit. Poate că uneori trebuie să ocolim furtuna, alteori să o traversăm împreună. Dar, indiferent de drum, un lucru rămâne esențial: nu suntem făcuți să înfruntăm valurile singuri.Pentru că, deși vântul poate fi potrivnic, inimile care bat la unison pot deveni busola și pânza care ne țin pe linia de plutire. Și poate, într-o zi, privind înapoi, vom înțelege că vânturile acelea ne-au purtat exact acolo unde trebuia să ajungem.
Vezi și articolul: Vântul unor schimbări majore se apropie